Descriere
Aceasta este a II a editie a cartii „Dincolo de ironie si ironism” aparuta in 2010 la editura Paideia
© Gorun Manolescu
Una dintre caracteristicile postmodernismului, poate cea mai interesantă, este o ironie specifică, existenţială.
Cartea Dincolo de ironie şi ironism – plecând de la discuţii virtuale cu unii clasici de marcă ai PoMo (Paideia, 2010), răscoleşte lenevii mentale. PoMo este prescurtarea de la postmodernism. Când scrie „unii clasici de marcă“, scriitorul se referă la Rorty, Baudrillard, Deleuze, Karl Popper etc. Dar, în fapt, la masa rotundă se aşază Socrate, Platon, Nietzsche, Kierkegaard, Wittgenstein, reprezentanţi ai fizicii de ultimă oră und so weiter. În felul acesta, cartea devine un manual de filozofie. Dar un manual postmodern – viu, dialogat, euristic, fără definiţii bătute în cuie. Aşa cum se cuvine să fie orice manual al epocii noastre, în care cei care mai gândesc – nu mulţi – au înţeles că ştiinţa face parte, şi ea, din mitologie. N-o să pot cuprinde aici toată efervescenţa ideatică a volumului, însă o să încerc să conectez mesajul lui la propriile mele preocupări legate de trecerea de la postmodernism la post-postmodernism.
Mai întâi, filozoful aruncă în joc discrepanţa între Haosul „obiectiv“ şi Hazardul Teoriei jocurilor, cu reazem cultural în „Loteria din Babilon“ a lui Borges. Şi prima scenă a piesei îl are ca protagonist pe Richard Rorty, americanul care a semnalat relativizarea adevărului redemptiv, mântuitor, şi trecerea de la o cultură filozofică la una literară. Gorun Manolescu îşi chestionează cu cerbicie partenerul de discuţie – răposat în 2007 – cu privire la implicaţiile acestui tip de cultură literară, „care s-a înălţat în ultimii două sute de ani“. Important este că a apărut un nou tip de intelectual, cel care găseşte salvarea „în relaţii non-cognitive directe cu alte fiinţe umane“. Mai precis, un intelectual cumulativ, care nu mai respectă principiul latin multum in parvo. El este într-o competiţie cu confraţii legată de asimilarea culturală galopantă. Şi, cum ştim, există două tipuri de asemenea gurmanzi culturali. Generaliştii, cu dietă diversificată, şi specialiştii, blocaţi într-o specialitate şi aflaţi mereu la „pândă bibliografică“ – cum ar fi zis G. Călinescu – de noutăţi în materie. Dintre aceştia e limpede că doar generaliştii sunt capabili de ironie şi autoironie, adică acceptă perspective largi, nefundamentaliste. Firul roşu al cărţii urmăreşte direcţia aceasta: anatomia mentală a intelectualului nedogmatic. De oricând şi de oriunde. O confruntare între cei de altădată şi cei de acum. Din care reiese că în toţi a fost prezent acelaşi arheu.
Iată înfruntarea între Ironist şi Metafizician. Primul nu construieşte sisteme, nu crede în „universalii“. Scolasticeşte vorbind, se declară un nominalist îndârjit. Pentru el, „vocabularele finale“ sunt flatus vocis. Căci, pe urmele lui Heidegger, Ironistul e conştient că limbajul nostru e contingent şi istoricizat, deci un instrument eficient, dar limitativ. Cum Rorty este directorul ironiştilor, el a absorbit în limbaj şi operele artistice, şi ele nişte artefacte ce încearcă să comunice sau să supra-comunice. Cine le fetişizează îşi construieşte un vocabular final, respectiv un nec plus ultra.
Când intră în scenă Nietzsche, formulările devin inteligente la modul spectaculos: „Cel dintâi căscat al raţiunii. Cântecul de cocoş al pozitivismului“. Uite-l şi pe Kierkegaard păşind în ring cu distincţii subtile asupra dialogurilor platoniciene. Când Socrate foloseşte vocabulare finale, atunci în spatele lui s-ar afla Platon. Când nu caută concluzii insurmontabile, este el însuşi. Dar există două tipuri de ironie socratică, dintre care unul este negativist. Şi, observă Gorun Manolescu – care aruncă tot timpul gaz pe foc -, se poate face diferenţa „între a vorbi ironic prin figuri de stil şi adevărata ironie a unui adevărat ironist“. Ironia aceasta ar fi o mască pusă pe chipul Nimicului. Este tragic acest lucru? Să te îndrepţi rachetă spre inima Nimicului, fără iluzii intermediare? Nici măcar iluzia poeziei conceptuale, trăită voluntar de Heidegger? Dar catafaticul se revarsă în apofatic, aşa cum vesteşte şi ultimul capitol al cărţii. Exact aşa cum Sfinţii Părinţi creştini îl descriau în termeni apofatici, adică negativi, pe Dumnezeu. Cam asta au descoperit şi fizicienii-matematicieni ai postmodernismului: o dată ce te arunci în universul subcuantic şi subatomic, te întorci la mitologie, mai ales la cea Orientală. Or, Ironistul prevăzuse de mult că, închişi în tridimensionalitatea noastră funcţionărească, n-avem cum să ne adâncim priceperea mai sus de genunchiul broaştei.
Discuţia cu Baudrillard porneşte de la gradaţia faimoasă: se pleacă de la obiecte, se trece prin fenomene şi se ajunge la evenimente. Evenimentele survin într-un joc ale cărui reguli se schimbă mereu. Cum zice filozoful însuşi: „cuvintele merg mai iute decât semnificaţia“. Deci adio iluziilor de cauzalitate, determinism, logică şi alte treburi confortabil-belfereşti. La fel şi cu invazia informaţiei, care a scos în decor cultura. Acum noi trăim un „extaz al comunicării“ – nu contează ce anume comunicăm. De unde şi alunecarea din drama alienării. Jucăm o piesă minoră pe o scenă mondială.
Cum în partea a doua a cărţii invitaţii, zice-se, nu au mai venit, discuţiile se transformă în expozeu. O scurtă recapitulare aminteşte că nominaliştii, pe la 1300, împărtăşeau „opinia că logica are ca subiect expresia gândirii şi în nici un caz gândirea ca atare“. De unde inutilitatea generalizării perceptuale. Trăim în plin arbitrar lingvistic şi suntem închişi în borcănele pe care cu emfază le numim personalităţile noastre. Sau, cum preciza Wilhelm de Occam, citat de autor, „existenţa universaliilor este tot atât de imposibilă, pe cât este de imposibil ca un om să fie măgar“. Ei, uite că la Shakespeare a fost posibil! Şi Deleuze va înregistra această smerire a pretenţiilor cognitiv-dominatoare ale umanităţii. După el, Evenimentul şi Singularitatea sunt efecte ale unui „Haos genial“. Toate argumentele filozofice prezentate până acum sunt descrise alegoric, cu tot felul de exemple, mai mult sau mai puţin culte. De pildă, Alice a lui Lewis Carroll participă la jocul caucusrace, un soi de crichet în care mingile sunt arici, iar crosele – păsări flamingo. Există mai multe asemenea jocuri absurde şi trăsăturile lor comune sunt: 1) gradul sporit de mişcare, 2) reguli imprecise şi 3) nu permit existenţa unui câştigător şi a unui învins. Deci nu sport profesionist, ci sportivitate.
Titlul anunţa o discuţie în marginea ironiei, dar şi dincolo de ea. Mai toate încercările importante de depăşire teoretică a postmodernismului au cerut abandonarea ironiei: performatismul, noua sinceritate, post-postmodernismul, manifestul poeziei europene etc. Întrebarea este dacă se pot face lucruri inteligente fără ironie – adică fără distanţare obiectivantă. Părerea mea este că nu.
Este o carte care, dacă n-ar fi fost scrisă, trebuia scrisă. Un fel de catharsis, descărcare a unei obsesii nu numai a autorului. Lăsând teren liber alteia pe care o simţim acum majoritatea dintre noi. Şi care, mai devreme sau mai târziu, va trebui şi ea să fie forjată. O „repetiţie“, dar „cu diferenţe“, cum ar zice Deleuze.
Felix Nicolau
Luceafărul nr. 32, 2010
© Gorun Manolescu 2015
Vizualizari:1837
Trebuie să fii autentificat pentru a publica o recenzie.
Recenzii
Nu există recenzii până acum.